Captivă în cerneală viaţa

Îşi devine sieşi Dumnezeu

Poţi despre fiecare lucru

Legitim afirma: sunt eu

Inpsiră viaţa de hârtie

Atomii de carbon chimia

Realităţii-i e cuvântul

Esenţa şi alcoolemia

Captivă în cerneală viaţa

Poate miza pe veşnicie

Urlu profetic: nici un zeu

Nu-i ţine loc de Poezie !

nu sunt poet în fiecare oră

cum nu e zborul veşnic în aripă

nemprginirea uneori ignoră

eu fac râzând cu viaţa mea risipă

nu sunt printre cuvinte totdeauna

cum printre frunze nu e veşnic vântul

nu poate fi iubirea numa una

nutresc contrar mai multe seve cântul

ideile n-ajung sau frenezia

pâine şi vin misterul mai devoră

să poată fi eternă poezia

nu sunt poet în fiecare oră

Neştiutor fiul meu râde

Câteva cruci speriate îşi iau zborul

În beznă ferecat voi putrezi

Şi voi fi risipit

În toate câte-l vor înconjura

În timpul scurt şi dureros al vieţii

-moartea nu are chip

chipul i-l dăm fiecare –

printre morminte fiul meu blond

ca un gând al verii care tocmai

trece

tot ce a fost tatăl său

se va aduna într-o lacrimă

pe care adierea unei noi iubiri

o va şterge degrabă

aleg din multiplele căi

să fiu pulbere sub picioarele lui

şi ale fiilor săi

     *

Dintre păsări au rămas numai frunzele

Să îi fie toamnei tandru giuvaer

Amfora luminii îşi picură tristeţea

Vâlvătăile ierbii au ajuns până în cer

Somnul poetului se întoarce în maci

Şi clorofila iubito în irişii tăi

Îngerii preschimbaţi în castane fac tumbe

Va veni ploaia şiroind pe surpatele căi

Cineva a risipit îmbrăţişările fluturilor

Adună pietre în coşul pieptului meu

mi-e dragă toamna dar în aceasta  e parcă

toată indiferenţa lui Dumnezeu.

    *

Din altă viaţă urcă aducerile-aminte

Din ghemul alb al zilei amiaza se deşiră

Din ierburi clorofila migrează în cuvinte

Iar pietrele obeze abia de mai respiră

Scăpărătoarea undă cu murmurul livresc

Rostogoleşte prundul secundelor spre zare

Cu ochii unei frunze nostalgic mă privesc

Alunecând spre moarte cum apele în mare

   *

Grâul visând în tenebre fecunde

Precum

Vestale stârnite de patimă sacră

Poartă pe umeri eroic

Întregul pământ

Simt dealul cuprins de regrete târzii

Când regele zilei păşeşte tăcut

Dar profetic

Prin vasta câmpie de maci efemeri

În partea cealaltă a lumii

Pe retină duios mă sărută o stea

Gălăgios pulsatilă

De parcă ar fi

Conectată la inima mea

*  *

  *

Îmi iau uneori craniul

Această inutilă victorie

Şi îl aşez în mijlocul străzii

Apoi invit politicos trecătorii

Să-i ardă în funte câte-un şut violent

-         ce fericire să ai pe umeri

o minge de fotbal-

dar ei se mulţumesc să treacă

                   mai departe

râzând

şoptindu-şi complici

e nebun.

    Om de cultură prin formaţia sa şi performant-tehnică, Lucian Gruia nu este la prima cercetare întocmită cu afinitatea structurală a politehnicianului a absolvit Inst. Politehnic “Traian Vuia” în 1974 – afinitate sau rezonanţă care au fost aplicate şi în acord cu formaţia de scriitor (prozator şi poet) şi în “Universul formelor lui Brâncuşi” (2001), “Brâncuşi – repere şi interferenţe” (2001) şi “Momentul revelaţiei în templul brâncuşian al eliberării (de ar fi fost să fie)” 2004… Cartea de poezie comentată de noi ni la apropiat tocmai printr-o astfel de “rezonanţă” şi iată că Lucian Gruia ni se descoperă poliedric – un gânditor complex şi un om al sintezelor revelatorii.

   El este din familia celor asupra cărora s-a întors cu veneraţie şi nobilă scrutare de profunzime a înţelegerii misterului creaţiei umane – ca inspiraţie a divinului. Viziunea lui este a unui triptic sau triade (teandre) ale geniului românesc, manifeste în beneficiul întregii umanităţi.

   Dacă Brâncuşi este stâlpul acestei triadic Templu genial – coloană între vatră şi cer – Blaga este exponentul “stării pre-ontologice” a Misterului existenţial – autorul “Diferenţialelor Divine” fiind considerat “neîngăduit a-l cunoaşte” prin cenzura “transcendentă” a Marelui Anonim: prin Logosul demiurgic. Eminescu este al “stării dintâi a Fiinţei” (ar fi fost interesantă o tangentă la Heidegger, n.n.)…

  Ceea ce este cu totul nou prin această splendidă operă a lui Lucian Gruia, este sinteza sus-numitei teandre, corespondenţele trasate osmotic – sau dacă vreţi piramidal – între caracterele esenţiale ale manifestării Fiinţei cosmice OM: Eminescu este Nocturnul (lucifericul, hyperion), Blaga este Crepuscularul, iar Brâncuşi Diurnul…Operele celor trei giganţi ai spiritului românesc sunt într-adevăr axate pe aceste dimensiuni.

  Să nu uităm că Eminescu a lăsat o enormă operă-templu conturată în Pantheonul secolului său – inclusiv şantierul abandonat prin moartea fizică, este un vast fragmentarium… Iar Lucian Blaga a scris ceea ce chiar el – gândind axial pe verticala mausoleică (“Pietre pentru templul meu”) şi opera poetică, contopită unic cu cea filosofică. Zic mausoleică prin Solemnitatea acestei opere – într-adevăr crepusculare şi tragismului manoleic-stigmatic, de origine sud-dunăreană, însă absorbit în vacuumul mioritic şi resmuls din păgânismul arhaic, în creştinismul cu “turle răsucite” – sacrificuial şi finalmente tot eşuat în fatalismul fosilei mitologii (Manole se sinucide aruncându-se de pe schele; păstorul se supune oracolului, acceptându-şi moartea violentă ca “dat”…Q.E.D. (!): recte Meşterul Manole.

  Tot Blaga a fixat în acest punct interferent mitul tragismului eroic (idem sorginte mioritică! N.n.). Mă refer la teatrul lui poetic şi la unele poeme: (Avram Iancu); corelativ aş adăuga, cu “Sărmanul Dionis” eminescian. Cei trei titani sunt aşadar trei Civilizatori, trei înzeiţi, trei Genii re-ziditoare, trei demiurgi – corespunzător unor trei TIMPURI – CICLURI… Se subînţelege supremaţia Timpului suprem Ordonator – eonic constrâns în durata umană (Rădulescu Motru) – aşadar Timpul Circular, repetabil şi etern înnoitor: iată epifaniile, iată învierile, iată triadicul sacru.

   Şi iată cum Nocturnul face puntea cu Crepusculul pentru a reizbucni în Diurnul apolinic – solarian al titanului gânditor-arhitect-filosof care esenţializează în Coloana Infinitului această ciclicitate de Trei a Fiinţei întrupate în Facerea ea însăşi demiurgică – Imitatio Dei. Studiul lui Gruia desigur este suplu şi bbine şlefuit, eu doar adaug fulguraţii tulburat frumos de lectura cărţii. Nervul şi inteligenţa intuitivă superioară, ea însăşi revelatorie, îl oglindesc pe Poetul Lucian Gruia ca pe un comparatist ce exploatează cu îndrăzneală, fără complexe, spaţiul reflectat în profunzimile Fiinţiale (ale Fiindului continuum modelator în Materie), celor ancestrale ca şi ale celor dobândite întru cunoaştere şi devenire românească în amplitudine universală.

  Autorul trece senin prin treptele-vămi cu atât mai mult cu cât – consider eu – are înţelegere poetică a lumii. Matricea stilistică blagiană “ondulează” deal-vale, ridicându-ne fruntea odată cu muntele esenţializat magnific de Brâncuşi: axa celor doi are temeiul – vatră sub Luceafăr – ca etern simbol al cunoaşterii luciferice, ca să preluăm conceptul blagian. Prin “purtare de lumină” dar şi prin ipostaza mito-poetică a Zburătorului.

  Din cartea lui Lucian Gruia am savurat spiritual – un rar ospăţ al sufletului inimii! – capitolul “MINCIUNILE LUI DUMNEZEU” repere fundamentale pentru o metafizică românească. Nimic nu cunosc mai înviorător-necesar pentru mintea şi întrezăririle unei cunoaşteri pe care însuşi Blaga o numea Luciferică. Sinteza lui Lucian Gruia este desăvârşită, operă de inginerie metafizică… tare mult aş fi dorit ca laurenţiu Ulici, care anunţase o carte tentantă în acest context, să o fi definitivat… Ulici îmi mărturisea cu ascuţit spirit de matematician…barbian, proiectul său…

  Absenţa tipului pe care Ulici îl definea MITICIST – ci nu mitic! (n.n.) – anume Caragiale ar fi subînţeleasă fără nici o discriminare ca atribut alogenic într-o spiritualitate clar-autohtonică, aşa cum o conceptualiza cu ale sale tipologii-ispite Vulcănescu. Altminteri, divagând dar nu de tot (…) mai erau alde Eugen Ionesco, bunăoară…

   Într-adevăr, Lucian Gruia a gândi triadic este a fi profet chiar şi în satul-ţara ta! Calitate a acestei cărţi, cititorii de rând dăruiţi primesc darul pe înţelesul nuanţat de Blaga – al “limbajului tradus al inimii”… Deoarece “poeţii, toţi poeţii, sunt un popor”…iar limbajul lor este cel recuperativ ante-babilonian: necenzurat!  Să nu fim nedumeriţi. După Eminescu şi Blaga, Brâncuşi –marea dragoste a autorului – inginer, este Egal Poetul, a auzit paşii profetului – este a te racorda brâncuşian Infinitului. Cărţile de critică-proză-poezie ale acestui scriitor sunt ele însele prinse magic în tripticul (faţetele)… fractalice ale ecuaţiei pe care ne-o decodează cu inspiraţie şi gravitate exemplare. Merituos ca deobicei, nota bene, aportul unui consilier editorial de talia lui Daniel Corbu.

Observaţie: între sigla editorială de pe copertă (Feed Balk) şi cea din reversul paginii de gardă (Feed BACK!) este probabil o simplă diferenţă: sensul de back – (engl. înapoi) şi cel de Balk (Balcani?) sunt divergente.

N-am de împărţit nimic cu nimeni

Genialoizi ori ipochimeni

Nici cu moartea n-am nimic, nimic,

Nu-s flaşnetă, cioclu nu-s, nici dric

N-am cu nimeni de-mpărţit nimic

Hărnicia morţii vreau să zic

Este chiar direct –proporţională

Cu greoiul vieţii ce se-nşeală

Milogind a mai trăi un pic

N-am cu voi de împărţit nimic

Chiar nimic ! Sărac şi fericit

Râd cum cei străvechi ştiau a râde

La ce bun un filosof zgârcit

Ce prin nebunia lui se sinucide ?

Ah, eu, dimpotrivă! Moartea-mi mor

Melodios, cântând, s-o fac geloasă

Cei ce înaintea noastră mor

Că şi-o fac pe curvă iar mireasă.

Doamne, câte lanuri într-un spic !

M-au mâncat cuvintele ca pâine

Din nimicul morţii mă dezic

De tot veacul ce-a murit sau vine

Ard de mine însumi, râd frumos

Ce poveste cu „ am fost odată”!

Mulţumesc, Părinte Luminos,

Că m-ai nemurit prin Neamuri, iată !

N-am prădat nimic, am dăruit.

Greşitor m-ai plăsmuit, ci nu-s orfan !

Peste-o clipă, oră sau un an

Voi muri  dar Viaţa m-a iubit

Plângă-se pe ei cei ce rămân.

Noapte bună Nu există moarte !

Cât mai suntem, mult ori mai puţin,

Râdeţi să nu plângeţi nici ca parte

Doamne, câte lanuri într-un Spic !

N-am cu nimeni de-mpărţit, Nimic !

17 ianuarie 2009 text apărut în Agero Stuttgart şi Romanian Vip U.S.A.şi în Astra

Nu frică, nu teamă
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Ca n-ai avut niciodată copii.